Fix 7 ani…

Chisinau_07.10.09-Comemorare-7-aprilie

7 ani. Atâția au trecut.

7 ani de când nu mai cred în poveștile despre ”eroul” care amuș-amuș o să ne ducă în Europa.

7 ani de când nu mai privesc televizorul și de când nu mai cred pe nimeni.

7 ani în care petrecut frați, prieteni și rude ce au plecat să caute șanse mai bune pentru copii lor.

7 ani de când timpul pare să stea pe loc. Stăm într-un ”limbo” din care poți ieși cu un pașaport bulgar sau românesc. Apropo: eu am unul dar încă nu am decis dacă o să-l folosesc ori nu. Probabil voi fi ultimul care va stinge lumina în aeroport, ca să nu o pățim la fel ca Nicu și Baton.

7 ani în urmă eram în fața președenției. Urlam cât mă țineau plămânii că vreau ”Libertate” și dacă aș fi știut cânt ne va costa, probabil aș fi stat acasă, sau aș fi fost un simplu spectator!? Nu știu. Speranța a murit acolo, în piață, prin 2009. Am îngropat-o împreună în anii ce au urmat.

Cel puțin am învățat câteva lucruri:

  1. Toți vor schimbare – nimeni nu vrea să se schimbe;
  2. Protestele îs de formă. Cui îi trebuie putere, ăla le și organizează.
  3. Televizorul e manipulare în masă (asta o știam și în 2009. După, media s-a transformat într-un ”Inception”: cenzură în cenzură în cenzură hrănită de parale și interese).

Am mai învățat să nu merg la proteste, ci la vot. Cu toate că ultimile experimente nu au dat roadele așteptate o să mai merg. Iaca de ce. Prea multe drepturi ni s-au tăiat cu penița ca să mai renunțăm la unul.  Astea-s. Mai multe gânduri nu-s. Mai multe ziceți voi – dacă aveți ce zice.

Photo credit: http://elldor.info/

Reclame