Da. Am stat acasă.

Da. Eu am stat acasă. De fapt am mers acasă, la vreo 80 km de capitală. Am mers pentru că mama aștepta să ajung deja de o lună, să se mai uite la mine, să îmi mai spună despre ce o doare, să mai vorbească cu ultimul boboc pe care l-a crescut cu greu din ’88 încoace și care încă e acasă.

CaptureAm mers pentru că tata e nevoit să se adapteze cerințelor moderne de raportare online (lucru tare comod dar pe care nu îl stăpînește) și contabili care știu cum se umblă cu mausul acasă nu-s.

Tanti bate cu abacul – eu cu tastatura, și iaca așa de 3 ani încoace e regulă: de plouă, de ninge, de bate vîntul, înainte de a 25-a zi a lunii, San-Sanâci merge acasă. Să mă ierte Druță dacă frîntura asta de cuvinte seamănă cu cea din ”Frunze de Dor”. Apropo, asta a fost prima care pe care mama mi-a pus-o în mînă.

Pe divan nu am stat, pentru că ograda mamei e mai greu de mîngîiat pentru dînsa. Tata e ocupat cu semănatul grîului, iar eu pot mînui și hreștiul, nu doar mausul. Așa că hotărît a fost: ograda i-a me. Nu-i mare lucru dar și aista trebuie.

Mai pe scurt: am ales să fac altceva decît ce am făcut prin 2009. Am ales să fiu mai degrabă un copil ascultător decît un cetățean nervos ori turmentat. Eu și așa am pierdut prea mulți nervi cu activismu socialo-politic. Dă-i pe tăț N***i! Gata. Mi-ajunge.

De ce? Apoi oameni buni, la noi totul se repetă. Absolut totul. Văzînd prin ochii camerelor discursurile de la tribună, scandările oamenilor care la sigur trec pe lîngă urechile factorilor de decizie, nu am văzut nimic altceva decît aceeași ”eroi” din 2009. Pară erau același Ghimpu, Filat Urechean… Aceleași discursuri, aceleași motivații, aceleași dureri.

Cel mai tare m-a durut să văd aceeași oameni simpli, oameni care vor fi trași în țeapă la fel, de alți călăi. Am tot respectul pentru ce fac acești oameni simpli. Au decis că azi e bine să iasă în stradă. Au decis că asta e cea mai bună soluție și au tot dreptul să o facă.

Eu am stat acasă. Eu nu vreau să îmi aleg un alt călău. Eu vreau să scap de toți, însă Țepeș a murit demult. Iată de ce eu am decis altfel. Mă rog de mă iertați dacă socotiți că am ales greșit.

Îmi rămîne un singur lucru: să merg acolo unde nu-s călăi. Pînă și cele două suflete ce mă leagă de pămîntul ista, cu durere într-însele, mă trimit de aici. Tot așa cum păsările aruncă puii din cuib ca să zboare.

Apropo de zbor și veșnicie: rîndunicile își pun ultimele grăunțe de glod și fire de paie în cuiburi, mama dă cu var și tata crește grîu. Nu mai au timp de proteste. Al lor soare apune așa că eu m-oi da mai aproape de dînșii. Ei sunt poporul meu, țara mea, guvernul, parlamentul și toate celelalte. Eu în alții nu mai cred.

P.S. În 2009 bunica îmi zicea: ”Dargu mîcăi, predsedatelii cu a lor și noi cu a noastre. Așă o fost și așă o să șie: lumea de az nu îi aluat di copt plășintă(sî rupi repede – făina-i ră).” Păcat că nu aveam urechi mai ascuțite pe-atunci.