Un Om și jumătate

Omul ista despre care o să vă povestesc astăzi, e probabil unul dintre primii care mi-o fost drag sufletului, fără legături bolnăvicioase ori de sânge. E omul, care m-a scos din cutiuță și m-a pus pe raft: literalmente. Și eu nu sunt unicul exemplar șlefuit. Am văzut cel puțin o policioară cu vreo 25 de locuri: toate pline de omuleți în devenire – toți puși acolo de Tatiana Timofeina (așa îi spuneam noi pe-atunci).

pinocchio disney cartoons & comics adorable nose

Datorită omului ista, anii mei de liceu (pardon – școală medie) nu au fost marcați de absențe la română, ci mai degrabă de numeroase exerciții de imaginație.

Eram prin clasa a șasea (data de 1 Septembrie, prin 2002). În ziua aceea, 25 de copchii nebuni își așteptau cu nerăbdare (unii chiar cu indiferență) victima.

Când a intrat în clasă, eu am înțeles ce înseamnă aia revoluție (poate chiar feminism? – nu știu). De fapt nu doar eu am înțeles. În clasă se făcuse așa de liniște încât eram sigur: astăzi va ninge ori va ploua, ori ceva o să se întâmple. Liniștea la noi era rară și tare greu de obținut – omu’ ista o fi obținut-o doar intrând pe ușă.

Nu știu ce ne-a liniștit atunci: poate costumul ăla dungat și sur (mai erau învățători care purtau pantaloni, dar pe nimeni nu-i prindeau așa de bine), ori poate coafura puțin băiețească, ori poate ochii ăia cameleon (pe care nici acum nu-i înțeleg de ce culoare îs: când albaștri, când verzi când surii)…
Nu știu – dar bănuiesc: personalitatea o fost de vină!

cricketDupă ce am răspuns la binețe, așa cum se cuvine (cu un oficial ”Bunăziuuuuuuuaaaa”) ne-a măsurat din prima pân’ în ultima bancă și s-a așezat pe fereastră. Așa comedie nu am văzut în viață. La noi, învățătorii se așezau pe fereastră numai în filmele americane.

Putem spune că din ziua cu pricina, a început filmul nostru american: ”Limba Română” derulat în patru sezoane a câte 54 de episoade.

În el, noi vorbeam sincer, deschis, ca și cum am fi discutat cu noi înșine, călătoream prin budoar-ul lui Madlene, pădurile spânzuraților, gustasem din mămăliga cu fasole a Moromeților, din ceapa cu slănină a lui Ion și chiar din bucatele Victoriei Lipan pregătite pentru bine-cunoscutul praznic. Era unicul profesor de română care nu-l punea pe Eminescu la icoane și de asta, noi am aflat și despre alții, precum ar fi B.P. Hajdeu, Cioran, Păunescu…

E adevărat – erau și momente mai puțin atrăgătoare: gramatica  nu a scos-o nimeni din program.

school

O linguriță de miere – alta de amară doctorie: așa o făcea Tatiana Timofeievna (care deja obosise să ne spună: ”corect e Dna. Tatiana frumoșilor”). Pe lângă literatură sau gramatică, erau strecurate și lecții de viață (în context desigur). Buni sau răi, așa cum eram, pentru 45 de minute, de 4 sau 5 ori pe săptămână, eram copiii ei.

Ce v-am povestit până acum e doar o jumătate din omul pe care îl cunosc eu. Cealaltă, e și mai grozavă.

Prin 2003, orice sat de răzeși era inclus într-un program finanțat de PNUD și toți răzeșii aveau ”Gazete Locale”. De obicei, erau Buletine Informative sau hârtiuțe cu titluri în bol, care erau făcute, parcă de o mamă: ”Generația Nouă” , ”Noua Generație” ori ”Nova Generatis”.

Eu mă făcuseși o bucățică de ”zvezda”. Am avut norocul (poate chiar și ambiția) să mă apuc de o ”gazetă” locală a mucoșilor, cu un nume cât se poate de generic: ”Generația 9” îi săpunea. Da! Noi eram speciali – am folosit o cifră în loc de 4 litere.

angry frustrated newspaper

Umila mea persoană era ”șăf pi zdanie” – așa, pe niște copchii dintr-a șaptea, iar unii chiar îmi acordau titlul nemeritat de ”redactor-șăf” (care redactor? care șăf? – o nănilă de 90 de kile cu dubioase abilități de maketare și lucru în MS Word). Cu tot cu titluri, eram tare retras. Din Page-Maker și Word nu ieșeam pentru că eram sigur – eu mai mult decât atât nu pot.

the office

În același an, Doamna Tatiana, unul dintre favoriții mei profesori, avea să devină și unul dintre cei mai buni șefi pe care i-am avut. Din ziua aceia aveam o înțelegere, la școală îs Alexandru, la Agendă (aka ”Agenda Locală 21”) îs Alex.

Idee nu aveți de bucurie era pe capul meu. Dacă nu eram acasă ori la școală, eram acolo, la agendă. De ce bucurie? Cum să vă explic, chiar și la acești 27 de ani ai mei, aș lucra cot la cot cu dânsa. Era managerul perfect și pur și simplu un om, de la care aveai ce să înveți și care avea grijă să înveți.

happy reactions excited yay minions

Îmi aduc aminte cum m-a alungat din oficiu la un stagiu de pregătire (au fost mai multe, eu am să vă spun numai despre unul).  ”Alex, ia vină încoa! Uite ce scrie aici” cu juma de voce îmi citește ”Centrul Media Pentru Tineri organizează un stagiu de pregătire pentru tineri cu vârstele între 14 și 16 ani: Elemente de Design pentru presa tinerilor” – asta-i fix de ce ai tu nevoie!”  Observase că termenul limită deja expirase și pară instinctiv, a pus mâna pe telefon și a întrebat dacă mai au un loc și pentru mine. La celălalt capăt al firului au confirmat: dacă aplic azi, mâine mă așteaptă. În momentul ăla, am fost alungat acasă pentru ca să îmi fac bagajele: cu tăt cu Hulughi și asta tocmai când trebuia să mai scoatem o ediție. gfaught endless newsletter print newspaperDupă mai multă fugărire pe la seminare, lecții de viață, sfaturi prietenești și tratament ”de la egal la egal”, Alex înțelesese că de fapt numele său e Alexandru, tot el începuse să își ia responsabilități, devenise ”redactor-șef”, ba chiar ”redactor-tehnic”, iar la un moment dat, mai-mai să se facă și Jurnalist. Să mă iertați Doamnă Tatiana, da – tata nu o vrut al doilea Listiev în familie și-apoi, sunt oameni mai talentați decât mine (elevi ai dumneavoastră!) făcuți pentru jurnalism.

Nu v-am povestit de omul ăsta întâmplător: anume azi, s-a născut un om și jumătate (cel puțin pentru mine). V-am povestit despre el pentru anume omul cu pricina, m-a învățat să apreciez astăzi, nu mâine și să cred în șlefuirea oricui.

Nu mă închin (știu că nu îi place gestul) dar îi mulțumesc sincer și astăzi am să-i spun un simplu: mulți înainte! Sper (îs sigur de fapt) că s-or mai găsi alde mine.

birthday happy birthday dog