Despre ani și aniversări

În câteva ore se va începe nebunia. Gazdele vor tăia la viteză salamuri pentru olivie, vor face niște curățenie iar statusurile de pe facebook, twitter și instagram vor exploda de la mulți ani, buchete și brazi împodobiți.

Unii vor huli anul ce a trecut, pentru a fi în așteptarea unui an mai bun iar alții vor mânca popcorn și vor face haz de necaz pe seama unor comentarii, opinii și/sau fotografii mai mult sau mai puțin reușite. Dejavu nu alta – un 31 Decembrie tipizat.

Toate astea spun multe despre noi – despre cât de bine găsim țap ispășitor în 360 și ceva de zile, despre cât de mult ne pasă de ce vor zice alții, despre cât de alintați suntem în ultima vreme.
Nu conștientizăm că Dracul nu e chiar așa de negru, iar Taicăsău nu-i chiar așa de alb.
În orice direcție nu ne-am uita, e oarecum bine. Nu mai alergăm dupa carne crudă, trăim mai mult (cu toate că ar părea altfel) și pas cu pas, încercăm să devenim mai buni. Deja reușitele și eșecurile sunt toate ale noastre, nu ale anilor. Întotdeauna vor fi oameni care o duc mai bine și alții care o duc mai prost – ăsta nu e un motiv de smiorcăială.
Urări multe nu am, doar câteva scurte și la punct:
  • vreau să facem din 2017 un an mai bun și să nu călcăm prin aceleași 360-și srăchini din 2016.
  • vreau să fim mai aproape de cei dragi cu doze moderate tot ce e digital, să ne reamintim senzația unui cuvânt cald, a unei îmbrățișări, a unui pahar de vorbă la gura sobei.
  • vreau să avem picioarele mai aproape de pământ și să devenim cu 0,1% mai buni, în fiecare zi.
Cel mai tare aș vrea să nu mai învinuim anii, ci să ne uităm în oglindă, de fiecare dată când o dăm un bară sau când ne-a ieșit ceva așa cum ne-am dorit.
Spun noi, pentru că nimeni nu e cheie de biserică ori ditamai supremația homo-sapiens. Suntem toți diferiți, imperfecți și frumoși în felul nostru.
„Suntem așa cum suntem, datorită tuturor” – vorba reclamei…
 
Cam atât – vă scriu în 2017, un or care, sper, îl vom face mai bun.
Reclame

De care este…

Reshetnikov-opiate-Dvoika-e1443788945160Mama avea obiceiul să mă trimită la magazin după sare, chibrituri și săpun de cămașă. O să vă pară straniu, dar în anii `90 asta era una dintre cele mai extinse liste de cumpărături cotidiene. Ele bucurau atât pe cei mari, cât și pe cei mici, mai ales când rămâneau acolo vreo 10-20 de bani.

Da, oamenii nu aveau foarte mult dar erau oleacă mai fericiți – probabil nu aveau ei timp să se gândească la fericire!?

Trăiau cu bine, cu rele și parcă erau mai închegați, mai la un loc, mai nu știu cum…

Apucasem vremea când fetele din mahala organizau un fel de șezători. Noi le spuneam ”concerte” pentru că semănau tare cu cele de la club. Acolo se cânta, se făceau scenete bazate pe întâmplări din sat bune de râs, ori observate la unul din rarele televizoare care ”prindeau” TVC-ul moldovenesc și/sau ”KBH”-ul rusesc.

Da. În acele vremuri, oamenii erau mai fericiți (poate chiar și eu). Habar n-am unde am călcat noi strâmb, dar șchiopătăm – mai ales în ultima vreme. Chiar și în satul despre care vă spuneam, nu se mai fac șezători, nu se mai aude muzică, nu se mai dansează, nu se mai cântă. După orele 9 seara, până și barurile se închid, greierii scârțâie și satul adoarme – la fel ca și întreaga nație.

Am pățit-o fix așa cum o pățeam cu sarea. Când mama avea de murat brânză, ne trebuia anume sare din aia ”de piatră” în pachete de hârtie (nu la kilogram). Diferența era că cea în pachete de hârtie, era mai curată decât cea la kilogram.

Aveam noi un șmecher la tejghea care nu prea era mulțumit când veneai cu ”cerințe alintate”:

”- Dațâ-ni vă rog sare, ”kamennaia” numai că în pachet de hîrtie;

 – Avem numa la kilogram. Ie di cari esti ș nu ti alinta. Iati la dânsu, în hârtie cată! ”

Și luam ”di cari esti”, și mama avea de lucru dublu…

Fix ca și cu sarea, nu prea n-am alintat și am ales ”de care este”. Poate de asta am și amorțit așa de tare?

Ori poate vorba cântecului:

„Fericirea este ceva care nu se atinge niciodată, dar în căutarea ei, merită să alergi toată viaţa.”

Eu m-am săturat să tot aleg ”de care este”, m-oi fugări și eu oleacă: poate s-a merita.


PC: ”Încă un doi” –  autor Fiodor Reșetnicov, anul 1952.