De sub chietrișică…

Trebuie să recunosc, în ultimele 2 săptămâni, am trăit sub chiatră. Vedeam unde și unde câte o postare despre Jurnal și despre nu știu ce contract de locațiune, dar cum încă nu voiam să ies de sub chietrișica aia (încă mirosea insistent a sărbători, nepoți, frați, părinți și concediu) nu m-am prea scufundat în situație.

Apoi am văzut asta:

 

 

M-am uitat eu în stânga și în dreapta. Mulți urlă că așa le și trebuie, că nu știu ce politică redacțională le-a făcut felul, alții urlă că li s-a luat unicul canal liber și așa mai departe…

Ca un privitor ocazional al acestui canal, pot să vă spun un singur lucru: indiferent de politica redacțională sau abordarea materialelor informative, Jurnal.md era pentru mine (și tare aș vrea să mai fie) canalul de acasă.

Nu pentru știri, nu pentru dezbateri (de astea sunt peste tot: facebook, odnoklassniki,  Bubliși și nePrimeuri) ci pentru că ăsta era unicul canal, care pe lângă știri și filme, avea într-adevăr emisiuni autohtone, cu oameni de-ai noștri, povești de-ale noastre și câmpii – de-ale noastre.

Foarte mulți, de oriunde se mai aflau, vedeau cum o mai duc satele, ba chiar auzeau ce mai zice și gura lor:

 

 

Încă nu știu nimic despre noua grilă, însă, dacă ”Deșteptarea” și-a spus ultimul la revedere telespectatorilor, mă întreb ce emisiuni, de-ale noaste, autohtone, au mai rămas în grilă?

Probabil, ca și în orice business, vor rămâne cele care aduc ”profit” unei politici redacționale. Respectiv nu are de câștigat nimeni: nici Jurnalul, nici ăștia care au forțat nota.

În final, am pierdut noi – da, noi. Așa cum toți îs obosiți de știri și emisiuni analitice, am pierdut noi emisiunile de acasă, emisiunile noastre.

Așa cum mulți au uitat de ”Focus”, ”Bună Seara” sau ”Bună dimineața” de la TVM așa probabil se va pierde și ”Deșteptarea” de la Jurnal – un produs care în umila mea opinia a ridicat bariera pentru toate emisiunile matinale din Moldova. Din păcate, timpul e cu radiera în mână…

Trebuie să ne uităm în oglindă și să ne felicităm: Maladeț dragi Moldoveni! Ma-la-deț! Continuați să vedeți  emisiuni din alea, cu ciomadane, unde până și prezentatorii sunt de import. Noi doar așa ne-am obișnuit – nu?

De la toți importăm: de la turci roșii și grâu (când apropo avem roșiile noastre), de la chineji șliompaț și haine sintetice (nafig nouă ”Ionel” – mai bine ”Armani” ori ”Boss”), de la ruși spălarea de creier și melodramele (bogații tot plâng – da maitincă nu și la noi).

De la toți importăm și nu exportăm nimic. Mă scuzați, exportăm oameni și nu pe oricine: exportăm suflete care mai cred în tradiții, în specific moldovenesc, oameni care mai țin mine cum era acasă pe atunci când aveam o identitate.

Probabil am uitat cine suntem – probabil am ajuns dragii mei să fim mancurți.

 

Despre ani și aniversări

În câteva ore se va începe nebunia. Gazdele vor tăia la viteză salamuri pentru olivie, vor face niște curățenie iar statusurile de pe facebook, twitter și instagram vor exploda de la mulți ani, buchete și brazi împodobiți.

Unii vor huli anul ce a trecut, pentru a fi în așteptarea unui an mai bun iar alții vor mânca popcorn și vor face haz de necaz pe seama unor comentarii, opinii și/sau fotografii mai mult sau mai puțin reușite. Dejavu nu alta – un 31 Decembrie tipizat.

Toate astea spun multe despre noi – despre cât de bine găsim țap ispășitor în 360 și ceva de zile, despre cât de mult ne pasă de ce vor zice alții, despre cât de alintați suntem în ultima vreme.
Nu conștientizăm că Dracul nu e chiar așa de negru, iar Taicăsău nu-i chiar așa de alb.
În orice direcție nu ne-am uita, e oarecum bine. Nu mai alergăm dupa carne crudă, trăim mai mult (cu toate că ar părea altfel) și pas cu pas, încercăm să devenim mai buni. Deja reușitele și eșecurile sunt toate ale noastre, nu ale anilor. Întotdeauna vor fi oameni care o duc mai bine și alții care o duc mai prost – ăsta nu e un motiv de smiorcăială.
Urări multe nu am, doar câteva scurte și la punct:
  • vreau să facem din 2017 un an mai bun și să nu călcăm prin aceleași 360-și srăchini din 2016.
  • vreau să fim mai aproape de cei dragi cu doze moderate tot ce e digital, să ne reamintim senzația unui cuvânt cald, a unei îmbrățișări, a unui pahar de vorbă la gura sobei.
  • vreau să avem picioarele mai aproape de pământ și să devenim cu 0,1% mai buni, în fiecare zi.
Cel mai tare aș vrea să nu mai învinuim anii, ci să ne uităm în oglindă, de fiecare dată când o dăm un bară sau când ne-a ieșit ceva așa cum ne-am dorit.
Spun noi, pentru că nimeni nu e cheie de biserică ori ditamai supremația homo-sapiens. Suntem toți diferiți, imperfecți și frumoși în felul nostru.
„Suntem așa cum suntem, datorită tuturor” – vorba reclamei…
 
Cam atât – vă scriu în 2017, un or care, sper, îl vom face mai bun.

După 28.

La un pahar de înecat anii mi-o pus un camarad așa o întrebare: ”Iaca aș vrea eu să știu, ce ai reușit tu să înveți până la acești 28 de ani?” – bună întrebare, mai ales când ești un gen masculin cu ”trei fire albe-n păr” (le-am smuls deam – gata, nu-s!).

smiling leonardo dicaprio fireworks cheers the great gatsby

Nu m-am complicat (îmi era sete de whisky). I-am spus că știe pentru că din ăștia 28, 11 a fost acolo: la agățat, explorat, călătorit și așa mai departe. O mai rămas un om de-aista acasă (tare norocos îs).

Întrebarea a rămas deschisă, așa că am scos carnețălu` și m-am apucat de tăiat obiective și evaluat cunoștințe.

Chiar dacă nu am ajuns (încă) Darth Vader și nici urmă de stea a morții pe lângă lună (nu s-o împărțit nimeni cu mine atnci când s-o furat miliardu`) totul pare să fie taman așa cum trebuie.

În aiești 28 de ani (dintre care citez: ”6 abia de-i ții minte, restu 11 în detenție școlară, alții 5 în detenție universitară și part-time-istă) am reușit să aflu și eu câte ceva.

test testing expected cooking american dad

De la patroni am învățat ce nu am putut în facultate. Ei au știut să mă exploateze cum trebuie iar eu  am știut să profit de asta, mai ales când ai oportunitatea să fii CEO pe banii altora.

E adevărat, parale multe nu faci, dar înveți să eviți naufragii într-o potențială afacere. În 2-3 ani ne-om apuca și de business, mai învățăm oleacă.

Oamenii m-au învățat să nu am încredere. Pe ei te poți baza foarte rar. Când ești la pământ, ei te vor bate cu picioarele iar când ești sus, vor dori să prindă măcar o bucățică din succesul tău.

truth horrible bosses

Sunt și oameni care mi-au turnat apă vie la rădăcină: una bucată Gheunoaie, un Suslik și vre-o două-trei romanițe.

friends credits tough friends tv jennifer aniston

Familia m-a învățat să prețuiesc timpul. Tot ea, mă învață să am mai multă răbdare: cu lumea și cu sine…

love family the incredibles

Dacă e să vă spun ce m-a învățat până acum nu-mi ajunge un blog, așa că am să o spun mai simplu: 80% din ce sunt e datorită lor: fraților și a frumoșilor mei părinți.

Am învățat să nu mă compar cu nimeni – asta nu duce niciodată la bine. Unicul lucru pe care-l pot face e să mă uit la mine ieri, să mă văd azi și să fac ceva pentru a deveni cu cel puțin 0,1% mai bun mâine.

minions despicable me minion gif despicable minions

Mai sunt lucruri interesante învățate de la acești 28, dar cel mai important e unul:

Viața-i bună și pătlăgelele îs roșii”.

animation galaxy

Un Om și jumătate

Omul ista despre care o să vă povestesc astăzi, e probabil unul dintre primii care mi-o fost drag sufletului, fără legături bolnăvicioase ori de sânge. E omul, care m-a scos din cutiuță și m-a pus pe raft: literalmente. Și eu nu sunt unicul exemplar șlefuit. Am văzut cel puțin o policioară cu vreo 25 de locuri: toate pline de omuleți în devenire – toți puși acolo de Tatiana Timofeina (așa îi spuneam noi pe-atunci).

pinocchio disney cartoons & comics adorable nose

Datorită omului ista, anii mei de liceu (pardon – școală medie) nu au fost marcați de absențe la română, ci mai degrabă de numeroase exerciții de imaginație.

Eram prin clasa a șasea (data de 1 Septembrie, prin 2002). În ziua aceea, 25 de copchii nebuni își așteptau cu nerăbdare (unii chiar cu indiferență) victima. Continuă lectura „Un Om și jumătate”

Călătorie

Ne-am reîntâlnit în drum spre casă. Așa s-a întâmplat ca să mă așez alături, pe același rând de scaune. Am mai schimbat câteva vorbe despre una, despre alta, despre tot și nimic.

https://i2.wp.com/img12.deviantart.net/04b3/i/2010/106/d/d/hansel_and_gretel_ink_sketch_by_puppeteer_for_kings.jpg

Era tristă. Avea și de ce. În ochii ei se citea o întrebare (poate chiar mai multe). Probabil se întreba de ce nu i-am mai vorbit de o vreme, mai ales atunci când ar fi fost cea mai mare nevoie. Probabil se întreba de ce am dispărut subit și poate de ce am tăcut atâta vreme. Continuă lectura „Călătorie”

Primul cuvânt

21olZVă spuneam mai înainte despre cuvinte din 4 litere, ce trag la cântar mai mult decât vocabularul unei întregi limbi. Iaca, o venit timpul și pentru altul.

Ia să vă dau câteva indicii: este printre primele cuvinte rostite de odrasle, cuvântul pe care îl pomenești de fiecare dată când faci vreo șotie și cel pe care-l strigai disperat prin întuneric, atunci când te prindea vreun somn urât.

Cuvântul ista te supără și te bucură cel mai tare, îți trezește dor și îngrijorare, te face mai bun și îți dă 7 ani de-acasă. Da – e vorba de ”mama”: începutul fiecărui copil de pe lumea asta.

În cazul meu, aceste patru litere se traduc în altele trei, care generează cel mai simpatic nume: Ana. Numele ista în mai multe limbi înseamnă: Mama – respectiv, eu pot spune că am o mamă la pătrat.

Așa de tare îmi place numele încât îs sigur: îl va purta prima mea fetiță, de-o fi să am una.

Să știți: Ana mea e super – nu pentru că spală hainele cu nu știu care detergent, nu pentru că face cele mai gustoase plăcinte cu mere și scorțișoară, și nici pentru virtuți menționate de 8 martie.

E super pentru că e mama a câtorva sute de copii, nu doar a mea.  Posibil fiecare cărărușă din sat îi știe urma. Cum altfel? Au fost bătute de dânsa mai bine de 20 de ani, mereu în fugă, mereu în ajutorul cuiva: să pună o injecție, să asculte cu stetoscopul, să coboare febra, să alunge boala pruncului ce suferă în nu știu care mahala.

E super pentru că a salvat sute de prunci: pe câțiva i-a scos chiar din omăt în toiul iernii și i-a încălzit la piept. (Asta o știu precis, am auzit o vecină care pomenea întâmplările iestea – mama nu se laudă).

E super – pentru că se pune în poară cu cei mai învățați doctori când e vorba de viața unui copil. Și acum țin minte telefonul cel roșu cu disc alb, care îi tremura în mâini în timp ce striga la un medic de la spital: ”Oi fi eu soră medicală dar știu ce vă spun: copchilița asta nu-i de stat acasă. Amuș face sepsis!!! Trebuie operată urgent!!! Să fiu eu poastă dacă-i altfel, vă rog – trimiteți salvarea cât mai repede.” Și-acum văd fetița cu părul negru și ochii cafenii. Stătea întinsă la noi pe divan în agonia bolii. Ca să alunge durerea, mama îi șoptea ușor: ”Puișor, stai liniștit. Amuș mergem la doctor, Amuș… Șșșșș…” apoi se întorsese către tata: ”Sașă, aieștia nu mai vin, noi avem cu ce ajunge la Telenești?”.

E super, pentru că la dânsa pe sector, chiar și cele mai complicate cazuri se rezolvau. Copil fiind eram gelos(oleacă tare) pe ceilalți, mă rog: voiam să fie doar am mea și gata! Egoistă odraslă mai eram. În seara aceia am înțeles: o super-mamă nu poate fi a unei singure odrasle.

E super, pentru că până și acum, îngrijește sufletele celor țintuiți la pat. Da, acum: când ar trebui să aibă mai multă grijă de dânsa ea are grijă de alții. Eh… mamă – mamă…
N-ai ce-i face, așa e super-mama mea.

Am să vă spun acum mai multe despre dânsa.  Pe lângă super, mama mea e frumoasă – mai frumoasă decât orice altă mamă. Multe fete tinerele se miră de frumusețea ei și vor să fie la fel de frumoase ca și dânsa când or atinge ”iubileiu”.  Fig vam! Mai frumoasă ca mama nu se poate 😛 – mai stați la coadă!

Mama e bogată: are 3 haznale și alte 7 comori. Asta e cea mai mare bogăție pe care a agonisit-o timp de o viață. Mai așteaptă vreo câteva comori, numai că o hazna încăpățânată nu vrea încă să agonisească – mai încolo mamă. Mai încolo…

Mama scrie poezii. Iaca voiam să îi fac blog, dar ea totuși preferă caiețelele ei în pătrățele pe care le răsfoiește la fiecare sărbătoare. Dacă apar caietele, înseamnă că urmează un cenaclu  de vreo juma de oră. Ce fel de sărbătoare fără caiete? Nu se poate așa ceva. Deja e tradiție.

Mama mea e prea blândă, deși multă lume nu merită blândețea asta. Am să mă-nervez într-o zi am să o învăț să dea replici și palme – așa, să li se facă rușine prăpădiților ce nu-i merită bunătatea.

Mama e… cum să vă spun: e un fel de Vâsoțchi amestecat cu Leonida Lari în versuri și un fel de Jana Darq în viață.

Azi mama a mai pus o crizantemă în buchet. Ele miros tare frumos și vreau să se înmulțească mireasma asta măcar cu încă vreo 30 – 40 de crizanteme, deja cum o vrea grădinarul. Un lucru vreau să îl rog: să o țină cât mai departe de șalul verde ca să mai vadă câteva comori.

Mamă: urări nu îți voi scrie. Nu o să repet ce știi deja. Ți-o spun practic de fiecare dată când vin acasă.
Am să îți scriu un singur lucru, chiar dacă nu o spun des: te iubesc mamă.

Cu drag, năzbâtiosul tău mezin.

 

”Tufla” Măsii

Eu am ”razmeru” 46.5 (la picior – nu văgândiț la prostii). Pe lângă asta și piciorul cam ridicat și ca a unei rațe (tare lat el – tare lat). În așa situație, fără să vrei, devii un fel de ”Prânț” cu testosteron și cu tot ”șo palagaietsea” pe lângă dânsu. ”Tufle” pe ”razmer” nu prea găsesc, iar dacă le pierd – e tare amară situația.

Iaca am pierdut una, și mai-mai s-o găsesc da o ”Zolușcă” a găsit-o prima și nu are de gând să mi-o întoarcă, ori încă nu știe că e ”tufla” me ș gata? Până atunci, merg în ghete, niște ghete rupte, roase și ponosite de nu mai am ochi să le văd, și vreu ”tufle” și anume pe alea (eu ”tufle” nu închiriez – mai degrabă desculț).

În povestea asta nu se caută prințese, se caută o ”Zolușcă”, una care înțelege că ”tuflele” se găsesc greu și că un ”Prânț” încălțat e mai de seamă decât unul desculț, e mai la locul lui și poate mai multe. Picioarele îs calde, iar când părțile de jos îs încălzite bine și mintea poate creieri mai la rece.

Noapte bună ”Zolușco” – eu aștept măcar o mișcare cu pămătufu – drept răsplată: minim o sticlă tare bună de vin și o promisiune îndeplinită.

Mai pe scurt, aștept răspuns prin telegramă electronică (stop).

Povestea asta o să o citească puțini, și mai puțini o să o înțeleagă. Între timp, trebuie să mă opresc un moment și să uit de ”tufle”.

Sunt probleme mai mari în lumea asta și despre ele a scris tare bine Nicu.

Poveste post-electorală

imgS-a născut sub miros de flori și gânduri de pace, dar fratele ei vitreg îi rupsese o mână chiar din prima zi de viață. Câțiva ani mai târziu, el i-a zis că acea mână e a lui, chiar dacă e parte a corpului ei. Acum, când vine frigul, o roade din umăr: îi amintește de răul pe care vitregul poate să i-l facă.

De când s-a născut a trăit în casa părintească, trăind când din mila oamenilor, când muncind cu ziua în câmp, iar fratele nu îi lăsa decât lăturile de la mese.

13 ani a încercat să fugă de el, dar nu a reușit să scape – un bun tovarăș al fratelui vitreg o păcălise. A luat-o cu zăhărelul și a prostit biata fată, făcându-i curte. Tovarășul îi câștigase încrederea cu 3 mese calde și un pat ceva mai moale, dar ea nu avea să știe ce urmează.

Când împlinise 15 ani, loialul tovarăș Voronin, o silise la ordinele vitregului. Ba chiar mai mult, ca să-și răscumpere cei 4 ani de întreținere, a obligat-o să facă trotuarul zi de zi. Seara, nu își dorea decât liniște, dar tovarășul îi dădea târcoale ca să-și facă ”inventarierea”.

Pe la 18 nu mai simțea nimic. Totul devenise o rutină, până când se îndrăgosti-se de unul din clienții ei. Îl chema Angel, și venea din Germania. L-a cunoscut după ce a fost recomandată de alți trei clienți, pe care îi deserviseră recent la ordinul tovarășului.

Angel era straniu. El o plătea doar ca să vorbească și nu îi cerea nimic altceva. Era plăcut, mâinile lui mari și îngrijite îi descopereau din când în când fața de părul negru ce îi astupa ochii. Avea un zâmbet cald și promițător. Mai multe fete, ziceau că e un vărul unui gentleman ce se căsători-se recent cu soră-sa: Romina. După nici un an, întâlnirea cu el era singura rază de lumină în mijlocul rutinei sale. Își dorea să fie cu el pentru orice preț.

Când împlinise 18, a prins la curaj și fiind încurajată de cei trei clienți ce au recomandat-o lui Angel, a pus mâna pe o bâtă și s-a răsculat împotriva tovarășului. Nici nu știa că nimerise din lac în puț. Începuse să se vadă din ce în ce mai des cu Angel. El îi dăruise viața la care nici nu visase. Totul a început cu o pereche de pantofi noi-nouți pentru picioarele ei sorocite și obosite de vreme. Tot Angel, o învăța-se să fie mai deschisă, mai sigură pe sine. Nu mai făcea trotuare: învăța-se a coase și chiar îi reușea. Toată lumea se mira te cât de repede o femeie cu un trecut atât de întunecat, înflorea de an ce trece.

Nu a durat mult bucuria ei: nici după doi ani de fericire, vechii clienți (craii de care vorbisem anterior), au venit după datorii. I-au cerut femeii tot ce câștiga, doar ca să țină tovarășul departe, așa cum au făcut-o până acum. Alți patru ani, tot ce cosea noaptea, îi era luat ziua. A ajuns să-și vândă și bicicleta, telefonul, chiar și bijuteriile pe care i le dăruise Angel.

Când împlinise 23 nu îi mai rămase nimic altceva. Nici Anghel nu mai părea atât de frumos, iar fratele mai mare era pe urmele ei. Degeaba muncise ea atâta fugind de tovarăș. Ferindu-se de dracu, a nimerit peste taică-su. Craii luau paralele, dar degeaba. O slugă loială a vitregului, Игaрь, îi prinse urma și ferecă biata femeie. Intrând în celulă, îi făcea avansuri, dar fata îl refuzase. A plâns, s-a opus, dar până la urmă, animalul a doborât-o în pat. După ce a fost crăcită de Игaрь, I-a pus 40 de ruble pe masă. Moldova nu știa că acestea nu fac nici cât un Euro, dar știa că e de-ajuns să-și plătească  tributul. Cât sluga își închidea șlițul, a reușit să fugă, dar nu avea altundeva, decât în brațele acelorași trei crai. Doar ei știau adresa știu Anghel și poate cele de ruble vor fi suficiente.

E tristă istoria Moldovei – și e păcat de așa frumusețe, care nu mai are unde merge, decât în brațele acelorași pești, ce nu par a fi mai buni decât tovarășul.

Nu se știe unde o să ajungă, dar să sperăm că cele 40 de ruble, vor da de gândit crailor. Până la urma urmei, Anghel e pe urmele unuia din ei, iar vitregul nu o să le ierte trădarea.